Serviciu pentru fumători – obiect decorativ între artă și viciu.

Cel mai răspândit viciu al omenirii, fumatul, a devenit una din problematicile sanitare dificil de estompat. Unul dintre principalele ingrediente folosite în fumat este tutunul. Tutunul este o plantă ale cărei frunze, după un proces intens de deshidratare, sunt frecvent utilizate în confecționarea țigaretelor și trabucurilor. Tabacul, cum mai este denumit tutunul, face parte din familia Solanaceae, genul Nicotiana, iar acesta se regăsea în mod natural încă de acum 5000 de ani în Anzii peruvieni și ecuadorieni, fiind utilizat de băștinașii amerindieni ca un medicament universal pentru a trata diferite afecțiuni. De asemenea, fumatul a avut și o conotație religioasă, acesta fiind folosit de vraci și șamani în diferite incantații, cu scopul detașării mentalului de corp, facilitând așa-zisa apropriere față de zei.

O formă mai elevată a produselor din tabac o constituie trabucul, țigară rulată din foi de tutun, pregătită minuțios, în care tutunul din care este produs trebuie să fie optim fermentat și uscat, iar frunza plantei de tutun trebuie să aibă o textură elastică, mătăsoasă, cu nuanțe de maro ori negru, cu proprietăți bune de ardere și cu o aromă plăcută.

Apariția trabucului a fost prima dată sesizată în secolul al X-lea în America Centrală, mai precis în cultura mayașă, în special în zona insulară, respectiv Cuba sau Guatemala. Ulterior, în secolul al XVIII-lea, începea și producția la scară industrială pe teritoriul Europei, primele fabrici fiind în Spania, unde se confecționau trabucuri din tutun cubanez.

Urna funerară de la Liubcova - Țiglărie.

În toate epocile istorice, în cazul morții unui individ, colectivitatea umană din care făcea partea se confrunta cu un aspect al cărui finalizare instituie, în timp, un sistem complex de practici privind modul de tratare a defunctului (înhumare, ardere etc.), lucruri ce definesc și reprezintă ritul funerar practicat de comunitate.

Pornind de la aceasta, propunem pentru obiectul lunii o urnă funerară, descoperită în cadrul cercetărilor arheologice ale necropolei de la Liubcova – Țiglărie. Urna provine din unul dintre cele 69 de morminte de incinerație cercetate în cadrul necropolei, încadrată cronologic Culturii Gârla-Mare. Zona Liubcovei a fost îndelung cercetată din punct de vedere arheologic, fiind identificate numeroase dovezi legate de diferitele manifestări ale civilizațiilor preistorice și antice.

Vasul strecurător de la Stenca Liubcovei.

Unul dintre cele mai vechi meșteșuguri practicate de către om este confecționarea de obiecte din lut. Acestea erau obținute prin amestecul a patru elemente considerate de vechii greci ca fiind primordiale în existența materiei: pământ, apă, foc și aer. Pornind de la simpla modelare a lutului în contact cu apa și exploatând transformarea pe care o suferă un obiect obținut astfel prin ardere, omul a reușit să dezvolte o tehnologie pe care o va utiliza continuu de-a lungul evoluției civilizației până în prezent.

Zinc tipografic.

Litografia (din greaca veche λίθος - litos, piatră + γράφω - grafein, a scrie) este o metodă de tipar utilizând o placă sau o piatră cu o suprafață perfect netedă. Litografia, care înseamnă așadar scriere sau desen pe piatră, se bazează pe relația de respingere dintre ulei și apă. Artistul desenează pe o placă de calcar poroasă (sau o placă de imprimare metalică) cu un mediu gras. O soluție chimică de acid și gumă arabică este apoi aplicată pe suprafață, care fixează imaginea grasă în piatră, stabilind zonele de imagine și non-imagine. În procesul de imprimare, piatra este menținută umedă pe măsură ce cerneala pe bază de ulei este rulată pe suprafață. Imaginea atrage cerneala și respinge apa, în timp ce zonele nedesenate atrag apa și resping cerneala. Piatra este acoperită cu o foaie de hârtie și trecută printr-o presă de tipar de înaltă presiune care transferă desenul pe hârtie. Litografia a fost descoperită de către inventatorul german Alois Senefelder în anul 1796, de atunci ea fiind folosită pentru a imprima un text sau o lucrare artistică pe hârtie sau pe un alt material potrivit.

Un tip distinct de litografie, procesul de zincografie a fost un proces de imprimare planografic care folosea plăci de zinc mai degrabă decât plăci de calcar mai costisitor și mai greoi.