Îmbodobirea miresei însatul bănățean: Ceapța*-acoperământul pentru cap.

Nunta este un moment unic în viața mirilor dar și a satului: ritualul și economia, ecleziasticul și laicul își dau mâna pentru a perpetua tradițiile comunității. Personaj principal al acestui eveniment, mireasa, este ea însăși simbol al poziției sociale a familiei în sat. Îmbrăcămintea și podoabele sale sunt confecționate cu grijă, din timp, astfel încât să exprime statutul în ierarhia satului. Ca podoabe speciale, alături de ceapță, mireasa mai putea purta salbă și cingătoare. Acestea intrau în zestrea cu care trebuia să vină mireasa în casa mirelui.Cu cât familia miresei era mai înstărită, cu atât numărul monedelor purtate era mai mare.

Cu origini în moda bizantină, ceapța cu bani este o podoabă întâlnită în întregul spațiu balcanic, însă în spațiul românesc este specifică Banatului. Ceapța cu bani este o piesă ceremonială femininăpentru împodobirea capului,purtată la nuntă de către mireasă, și, în unele zone, și în zilele de sărbătoare pentru o anumită perioadă de timp după căsătorie.Rolul ei, la fel ca și al celorlalte învelitori de cap, este acela de a ascunde părul.

Marcăsocială a familiei purtătoarei, ceapța cu bani are ca element constitutiv moneda. Piesa expusă este  placată

Emmanuel Alvarez S.I., De institutione Grammatica Lib. III, Labaci, 1724.

Emanuel Alvarez a fost un iezuit portughez născut în anul 1526, bun cunoscător al limbilor latină, greacă și ebraică. Savant și umanist recunoscut al epocii sale, iezuitul portughez a fost rector al școlilor din Coimbra și Lisabona, murind în anul 1582 sau 1583. Cea mai cunoscută operă a sa a fost De institutione grammatica lib. III (Despre învățarea gramaticii latine în trei părți), a cărei primă ediție a fost publicată în 1570. Cartea s-a bucurat de un succes enorm, fiind cunoscute 530 de ediții în toate limbile Pământului. O receptare deosebită a avut în America de Sud (Noua Spanie), fiind destinată uzului membrilor Societății lui Isus în cadrul școlilor înființate acolo. O ediție a cărții a apărut în anul 1594 inclusiv în limba japoneză, intrument util misionarilor aflați în Țara Soarelui Răsare. Societatea lui Iisus este un ordin religios catolic întemeiat în anul 1540 de către nobilul spaniol Ignațiu de Loyola. Pe parcursul secolelor XVI-XVII a fost promotorul Reformei catolice în lume, având rolul de a reface pozițiile catolice afectate de avansul protestantismului. Principalele intrumente ale părinților iezuiți în reinstituirea autorității Sf. Scaun au fost predica în limbile vernaculare și școala pe principiile moderne, ambele profitând de cunoașterea oferită cărtea tipărită, în special de gramatica părintelui Alvarez.
Ediția de față a cărții iezuitului portughez provine din anul 1724, fiind imprimată în tipografia J. G. Mayr din Ljubljana (Slovenia) și destinată învățării gramaticii de către studenții înmatriculați la Academia iezuită din acel oraș. Ca toate celelalte ediții anterioare, volumul de față este unul bilingv latino-croat, menit înțegerii principalelor construcții gramaticale în cele două limbi și a facilitării transmiterii mesajului Companiei lui Iisus către credincioși. Tipărirea s-a făcut cu acordul superiorului provinciei

Patefon.

Patefonul, strămoșul pick-up-ului, a fost cel mai comun aparat de ascultat muzică de pe discuri înregistrate în prima jumătate a secolului al XX-lea.

Design-ul său a fost modificat de-a lungul anilor, însă principiile de funcționare și componentele de bază au rămas aceleași. Platanul este o placă circulară pe care era aşezat discul de vinil.

O tijă aflată în centru poziţionează discul, care are o gaură în mijloc, şi îi permite acestuia doar să se învârtă. Platanul de metal este acoperit cu material textil, care protejează discul de zgârieturi.

Platanul se roteşte prin intermediul unei curele de transmisie.

Acul este cel mai mic şi probabil cea mai importantă componentă a patefonului, fiind realizat dintr-un diamant sau alt material dur în formă de con şi suspendat de o bandă flexibilă de metal.

Partea ascuţită este singura piesă care atinge discul de vinil şi se plimbă în jurul canelurilor în spirală ale discului, percepând vibraţiile care în cele din urmă sunt transformate în sunet. Patefonul nu a avut niciodată butoane pentru derulare rapidă sau derulare înapoi, și nici opțiunea de a asculta piese aleatorii.

Aparatul expus este de fabricație englezească, fiind produs de firma The Gramophone Company Ltd.

Vasul de tip castron.

Vasul de tip castron se încadrează ca tipologie ceramicii specifice epocii neolitice (cultura Vinca, mileniul V î.e.n). Acesta a fost descoperit într-o campanie de cercetări arheologice din localitatea Gornea (jud. Caraș-Severin), în punctul toponimic Căunița de Sus. Face parte din materialul arheologic inventariat al Muzeului Banatului Montan din Reșița.

Săpăturile arheologice din Clisura Dunării s-au derulat cu câțiva ani înainte de a se începe lucrările de la Porțile de Fier I, tocmai pentru că prin construirea acestei hidrocentrale apele Dunării au invadat chiar cu sute de metri malul fluviului, unde existau așezări omenești ce au fost mutate datorită acestui fapt.

Corpul vasului este bitronconic, fiind decorat cu 2 butoni perforați, pasta fiind fină, slipul cenușiu și o foarte bună netezire. Tocmai slipul și netezirea foarte bună ne fac să credem că acest castron era folosit pentru transportul sau depozitarea lichidelor. Datorită faptului că are cei 2 butoni originali și

Capacul prosopomorf.

Capacul prosopomorf aflat în depozitul de arheologie al Muzeului Banatului Montan din Reșița cu numărul de inventar 417, a fost descoperit în timpul campaniilor de cercetare arheologică din localitatea Liubcova, punctul Ornița (jud. Caraș-Severin), și este încadrat în cultura Vinça, faza A/B1.

Pasta din care este realizat capacul este fină iar la suprafață se observă un smalț de culoare neagră. Capacul are o formă tronconică, cu creștet oval și aplatizat, 2 urechi oblice, nas și ochi, toate aceste elemente fiind realizate în relief. În partea superioară, piesa prezintă incizii meandrice umplute cu puncte încrustate cu alb iar partea inferioară este decorată prin incizii verticale grupate câte 4. 

Contextele în care sunt descoperite aceste capace sunt diverse, de la locuințe, gropi, morminte și până la nivelurile arheologice din diferite medii culturale.

Serbările de la Oravița prilejuite de 11 ani de la înfăptuirea Marii Uniri.

Marele nostru istoric, Nicolae Iorga afirma: Unirea românească nu este legată de anumite momente, ci este zbaterea sufletească necontenită a unui întreg popor, creat unitar pentru a trăi şi pentru a rămânea în aceeaşi unitate neîntreruptă, este în mare parte şi întruparea unei epoce de renaştere naţională. Unirea este întruparea în aceste timpuri a unui drept câştigat din moşi strămoşi, care trebuie să ne inspire în fiecare moment ajutându-ne să deosebim căile cele bune, care trebuiesc urmate, de căile rele, împotriva cărora orice conştiinţă românească trebuie să se îndrepte cu hotărâre!

Formarea României Mari în decembrie 1918 s-a erijat ca rezultatul unei năzuințe comune a conștiinței naționale românești generată de o stare de spirit continuă, nefiind atribuită niciunei entități politico-militare.

În scopul perpetuării active a acestui eveniment în conștiință fiecărui român, societatea românească interbelică s-a îngrijit să comemoreze coagularea ființei românești într-un singur trup, finalizată la 1 Decembrie 1918.

În decembrie 1929, Asociația pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, Despărțământul Caraș, a organizat serbarea dedicată celebrării Unirii de la Alba Iulia, desfășurată în sala cinematografului Astra din Oravița. Programul manifestării a început la orele 09:30 cu serviciul divin, iar de la ora 11:15 s-a desfășurat festivalul artistic ce cuprindea interpretări muzicale ale ansamblurilor vocale, precum corul și orchestra Liceului General Dragalina, corul din Oravița Montană și corul greco-ortodox din Oravița Română, dar și momente lirice recitate de elevele de la Școala Medie de Fete.

Tezautul de Macoviște - secolul al XIV-lea.

„Tezaurul de la Macoviște”, aflat în colecția de podoabe medievale a Muzeului Banatului Montan din Reșița, reprezintă un ansamblu de 10 piese din argint descoperite întâmplător în anul 1978 de către un localnic din satul Macoviște (comuna Ciuchici, jud. Caraș-Severin) pe malul pârâului Vicinic, afluent al Carașului. Tezaurul, găsit într-un vas îngropat pe malul pârâului, se pare că a fost format dintr-un număr dublu de piese, din care doar 10 au ajuns în patrimoniul muzeului reșițean în anul 1979. Este vorba despre un cercel de tâmplă, cinci inele și patru aplice de la o diademă.

Cercelul de tâmplă se înscrie în seria tipologică a cerceilor „de tip Tokay”, având veriga torsadată pe care au fost fixate trei elemente decorative. Montura centrală este constituită din două calote decorate cu granulații și fir filigranat. De-o parte și de alta sunt poziționate alte două monturi cilindrice închise cu semicalote decorate cu granulații, fir filigranat și perforații.

Aplicele de diademă sunt lucrate dintr-o foiţă subţire de argint de formă dreptunghiulară în tehnica „au repoussé”, cu motive florale şi zoomorfe. Decorul este realizat în trei registre: registrul de la baza piesei cuprinde două

Timpul, la îndemână.

Timpul, măsurat subiectiv prin sitele sufletului, se măsoară obiectiv în secunde. Ritmul timpului a fost perceput diferit în epoci diferite (medievală, modernă) și în medii diferite (urban sau rural). Percepția timpului, dar mai ales măsurarea acestuia, a influențat viața cotidiană, ritmul muncii dar și timpul liber. În Evul Mediu pentru ”omul de la țară” ziua începea la răsărit și era reglată în ansamblul ei de soare; acolo unde funcționau mănăstiri sau biserici ziua era ritmată și de dangătul clopotelor care anunțau slujbele. De la clepsidra cu apă a lui Carol cel Mare și lumânările cu seu și până la sofisticatele ceasuri elvețiene, instrumentele de măsurat timpul au evoluat și s-au perfecționat.

În depozitele Muzeului Banatului Montan Reșița se regăsește o mică colecție de orologerie care cuprinde ceasuri de diferite tipuri. Între acestea, cele așa zis ”țărănești” au o istorie aparte. Modelul, importat din zona Pădurea Neagră, modelul Scwharzwald, a fost executat de regula pe cadran de lemn și pictat cu motive vegetale. Un tip special este cel al ceasornicelor de perete cu pendul și cadran metalic. Ceasul ţărănesc de perete cu mecanism din metal pe grătar de lemn, expus în luna iulie ca obiectul lunii, are cadranul realizat din tablă presată înfățișând în relief un turn de biserică, având amplasat central ceasul din metal acoperit cu email alb, cu cifre romane. Obiectul a ajuns în colecția MBM în anul 1978, prin achiziționare de la unul dintre cei mai

HANGER turcesc dublu, încovoiat, cu ornamente în relief pe toată suprafaţa și mâner din fildeş. A fost utilizat de către trupele de ieniceri în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Corpul de armată al ienicerilor (yeni = nou, çeri = oaste, Oastea cea nouă) a reprezentat armata personală a sultanului. Ea îl proteja pe sultan pe câmpul de luptă când participa direct la campaniile militare, fiind o adevărată armată profesionistă numită ”mașinăria de război fără egal în Apus.”

Ienicerii au activat în Imperiul Otoman până în anul 1826 când sultanul Mahmut al II-lea i-a desființat.

Și după această dată ienicerii s-au manifestat în mediile cu care avuseseră legături economice, chiar dacă nu-și mai puteau purta însemnele caracteristice. În epoca lor de glorie erau prețuiți pentru disciplina și capacitatea de luptă extraordinară, dar mai ales pentru fiedelitatea față de cei pe care îi serveau. Deși data exactă este incertă, se presupune că momentul constituirii ienicerilor este în perioada anilor 1362 – 1363, pe vremea sultanului Murat I, după cucerirea orașului Adrianopole – devenit Edirne.

Ienicerii se trăgeau din prizonierii de război numiți pencik oğlanı – flăcăii cincimii și proveneau din cincimea de prizonieri de război care-i revenea sultanului. Cea mai profundă reformă în rândul ienicerilor s-a întâmplat pe vremea lui Mehmet II,

Grăniceri bănăţeni în marile războaie.

Cele două manuscrise etalate în „vitrina lunii” la Muzeul Banatului Montan sunt părţi ale unui document extins extrem de importante pentru istoria Banatului şi a României. Este vorba de numitul „manuscris al căpitanului Carol Schwab” achziţionat de muzeul reşiţean cu ani în urmă, de la un descendent al istoricului Patriciu Dragalina.

El cuprinde însemnările unui ofiţer din regimentul românesc de graniţă de la Caransebeş, făcute în vederea unei monografii cu ocazia centenarului unităţii militare. Manuscrisul - un fel de monografie a evenimentelor - cuprinde în zeci de pagini informaţii despre participarea regimentului la războaiele împotriva lui Napoleon şi a Imperiului Otoman. Carol Schwab a transcris din materialele Arhivei de Război din Viena, inclusiv planurile de luptă, furnizând informaţii inedite despre prezenţa grănicerilor bănăţeni în luptele de anvergură în care au fost antrenaţi. Sunt datate 1791 şi 1792 şi descriu în detaliu evenimentele menţionate.

Istoria acestor documente nu este mai puţin interesantă decât conţinutul lor. Diferite surse au oferit informaţii parţiale din care se poate reconstitui